Somnul de pranz a fost si pana acum o incercare ce avea nevoie de strategie clara pentru a deveni reusita. Si reusea, de multe ori. Strategia era legata de pat (la propriu sau/si figurat ..): daca Gruia era la mama in pat - desigur, in casa ei - eu dormeam bustean un rasfatat somn de pranz; daca Gruia era la el in patut, se dadea trezirea dupa vreo ora, dupa care continua (el, uneori si eu) somnul langa mami in canapeaua din living - la noroc; daca adormeam impreuna in canapea de la inceput, odihna de pranz era asigurata, caci Gruia doar ma verifica cu cate un ochi, mana, picior daca mai sunt acolo.
Ei, acum lucrurile s-au schimbat nitelus, caci a intrat si Cezara in jocul somnului de pranz, deci avem nevoie de mai multe paturi, cu mai multe posibilitati de permutare. Cam asa, ieri:
14:15 - il adorm pe Gruia in patutul lui, inchid usa sa nu-l trezeasca colicii surioarei, pun videofonul pe vibratii, bebelina e la tati in pat, cu el, eu ma astez optimista in canapeaua din birou, unde e instalat patutul Cezarei si-mi imaginez ca nu ma voi clinti de acolo minim 2 ore de somn (binemeritat, nu rasfatat, de data asta). Dar .. de la tati din camera se aud chitaieli din ca in ce mai insistente, asa ca, pe la:
14:20 - ma duc sa o mai pun putin la san, desi era hranita deja, dar am zis sa elimin varianta asta .. apoi, la
14:30 - revin in birou, in canapea, Cezara tot chitaie, dar nu e nimic din ce nu poate face si tati, dupa pasul precedent. Asa ca imi pun si dopurile in urechi, monitorul e pe vibratii si .. adorm.
15:20 - vibratii vehemente ma trezesc din visare, merg la Gruia, il mufez la san, cu ochii jumatate inchisi, si in mai scurta vreme decat speram, adoarme la loc
15:30 - insa nu pentru multa vreme, iar s-a trezit .. ne mutam impreuna in alta canapea, cea din living. De data asta a durat putin mai mult, dar a adormit iar; insa
15:50 - apare Cristi in usa cu Cezara smiorcaita in brate si imi face semn sa ma ridic s-o linistesc .. asa ca plec in al 4-lea 'pat', in dormitor. O alaptez, adoarme si ea, o pun in patutul ei. Pentru ca l-am tot mutat pe Gruia prin paturi, ma gandesc sa-i fac o surpriza si sa ma gaseasca langa el la trezire, asa ca
16:05 - ma duc langa el in canapea, din nou.
16:15 - iar chitaieli din patut, ma duc la bebe, o iau langa mine in canapeaua din birou , trage de vreo 2-3 ori la san si ...
16:20 - 'mamiiiii!!' - trezirea finala la Gruia ..........
Edit: si pentru ca se poate si mai complicat decat atat, am reusit sa ard videofonul, asa ca acum trezirile nu mai sunt (numai) succesive, dar si simultane, pentru ca trebuie sa dormim (cine poate!) cu usile deschise, asa ca auzim de toate: chitaieli, strigaturi, sforaieli, plansete ....
vineri, 15 octombrie 2010
sâmbătă, 9 octombrie 2010
'Nu pat'
Gruia vrea in patutul Cezarei (bineinteles ca vrea! :) ). Nu-l pot opri .. tot ce pot sa fac e sa il descalt de sosete si sa-i pun Cezarei un scutec de finet peste cearsaf cand o asez pe ea .. ei, el e destul de receptiv la tot felul de invataminte si deja stie cand se urca in patut (adica deja se urca singur, uof), ca trebuie sa-si scoata sosetele si o face constiincios.
In seara asta il aud facandu-i morala lui taica-su, in sufragerie: 'nu pat!', apoi intrebarea mirata a lui Cristi: 'ne descaltam in pat ?!?'
Orice lucru bun trebuie neaparat propagat, asa ca, in pat, descatarea, tati! :)
Acesta invatamant vine ca revers al celui pe care l-a primit Gruia de la tati (transmis neintentionat, desigur): Cristi cand vine de la job isi descalta la usa si pantofii, si ciorapii .... de la o vreme il vedeam si pe Gruia asezandu-se tacticos in fata usii si tragand cu nadejde de ciorapi, apoi cu lauda in gura mare: 'ete, mami!' :)
In seara asta il aud facandu-i morala lui taica-su, in sufragerie: 'nu pat!', apoi intrebarea mirata a lui Cristi: 'ne descaltam in pat ?!?'
Orice lucru bun trebuie neaparat propagat, asa ca, in pat, descatarea, tati! :)
Acesta invatamant vine ca revers al celui pe care l-a primit Gruia de la tati (transmis neintentionat, desigur): Cristi cand vine de la job isi descalta la usa si pantofii, si ciorapii .... de la o vreme il vedeam si pe Gruia asezandu-se tacticos in fata usii si tragand cu nadejde de ciorapi, apoi cu lauda in gura mare: 'ete, mami!' :)
vineri, 8 octombrie 2010
Tandem si nu numai ..
Gruia si Cezara sunt alaptati in tandem. Pentru mine, ca mama, e un sentiment greu de pus in cuvinte si nici nu incerc, numai cine a trecut prin asta poate avea o idee despre ce vorbesc, insa chiar si asa lucrurile sunt foarte diferite de la un caz la altul. Si poate voi avea adevarata masura dupa ce se va fi terminat ..
Ce pot povesti este inceputul acestei experiente care, ca orice inceput, e plin de emotii si trairi deseori contradictorii.
Cat a fost numai Gruia, alaptatul a fost aproape cu desavarsire lipsit de orice stress .. in plus, a iesit cu totul din mai toate teoriile: de nou-nascut a refuzat biberonul in maternitate, apoi si mai tarziu, primul lui biberon de lapte praf fiind undeva dupa 1 an, acceptat cu greu, in cantitati mici, de la mama, iarna, afara, cel mai probabil doar fiindca din el curgea un lichid cald, numai bun pe gerurile din iarna trecuta. Apoi laptele praf, desi prezenta din ce in ce mai plina in viata lui, a fost un aliment cu totul si cu totul diferit de elixirul ce-l primea din san, nu a supt mai putin, nu a refuzat sanul, nicicum nu s-a intarcat. Nici macar dupa o saptamana de pauza, cat am fost despartiti, in timpul sarcinii cu Cezara, cand am facut amniocenteza. Pe la 3-4 luni de sarcina am simtit chiar ca izvorul a secat de tot, poate a fost doar senzatia mea, nu voi sti niciodata, pentru ca Gruia a ramas la fel de fidel lui 'tzitzi' (unul dintre primele cuvinte rostite :) ), iar la intrebari ale mele daca e laptic si e bun, era categoric ca da ... sau poate am fost o vreme numai cea mai draga suzeta a lui (si singura, de altfel). Prin luna a 6-a a venit colostrul, iar solicitarile au fost din ce in ce mai dese, as putea recunoaste ca uneori chiar obsedante, dar faceam usor diferenta si raspundeam oferind sau distragand atentia, insa confirmandu-i de fiecare data ca este iubit in multe feluri.
Si am nascut ... scurta despartire a fost sfasietoare pentru mine, insa surprinzator pentru Gruia pare sa fi fost un salt in dezvoltarea lui psihica si emotionala. Am regasit, dupa 4 zile cat am stat in spital, un copil foarte guraliv, care poate lejer vorbi in propozitii, cu mult mai multe cuvinte in vocabular, mult mai deschis si atasat de tatal sau, cu un apetit mai bun si chiar vreo 2-300gr in plus (dupa ce cateva luni a stationat la 12kg).
La inceput a incercat sa ignore ghemotocul viu ce tocmai se cuibareste in viata noastra, insa, realizand ca asta nu il face sa dispara si observand ca nici noua nu ne e deloc indiferent, a inceput sa fie atent si sa intre in toate zonele ocupate de ea: in brate in acelasi timp, la san categoric in acelasi timp, pe cat se poate si in aceeasi pozitie.
Ei, si asa devine viata complicata ...
Au trecut 4 zile de cand am inceput sa scriu despre tandem .. lucrurile deja stau altfel, s-au mai aranjat, poate e mai bine ca n-am apucat sa termin postarea atunci, zbuciumul primelor zile n-ar trebui memorat ...
M-a intrebat cineva de ce am ales tandemul, nu era mai simplu ca Gruia sa fi fost intarcat pana a aparut Cezara? O sa lipesc raspunsul aici:
Si-ar mai fi ... si cate ar mai fi de spus .. dar sa mai ramana si nespuse ...
Ce pot povesti este inceputul acestei experiente care, ca orice inceput, e plin de emotii si trairi deseori contradictorii.
Cat a fost numai Gruia, alaptatul a fost aproape cu desavarsire lipsit de orice stress .. in plus, a iesit cu totul din mai toate teoriile: de nou-nascut a refuzat biberonul in maternitate, apoi si mai tarziu, primul lui biberon de lapte praf fiind undeva dupa 1 an, acceptat cu greu, in cantitati mici, de la mama, iarna, afara, cel mai probabil doar fiindca din el curgea un lichid cald, numai bun pe gerurile din iarna trecuta. Apoi laptele praf, desi prezenta din ce in ce mai plina in viata lui, a fost un aliment cu totul si cu totul diferit de elixirul ce-l primea din san, nu a supt mai putin, nu a refuzat sanul, nicicum nu s-a intarcat. Nici macar dupa o saptamana de pauza, cat am fost despartiti, in timpul sarcinii cu Cezara, cand am facut amniocenteza. Pe la 3-4 luni de sarcina am simtit chiar ca izvorul a secat de tot, poate a fost doar senzatia mea, nu voi sti niciodata, pentru ca Gruia a ramas la fel de fidel lui 'tzitzi' (unul dintre primele cuvinte rostite :) ), iar la intrebari ale mele daca e laptic si e bun, era categoric ca da ... sau poate am fost o vreme numai cea mai draga suzeta a lui (si singura, de altfel). Prin luna a 6-a a venit colostrul, iar solicitarile au fost din ce in ce mai dese, as putea recunoaste ca uneori chiar obsedante, dar faceam usor diferenta si raspundeam oferind sau distragand atentia, insa confirmandu-i de fiecare data ca este iubit in multe feluri.
Si am nascut ... scurta despartire a fost sfasietoare pentru mine, insa surprinzator pentru Gruia pare sa fi fost un salt in dezvoltarea lui psihica si emotionala. Am regasit, dupa 4 zile cat am stat in spital, un copil foarte guraliv, care poate lejer vorbi in propozitii, cu mult mai multe cuvinte in vocabular, mult mai deschis si atasat de tatal sau, cu un apetit mai bun si chiar vreo 2-300gr in plus (dupa ce cateva luni a stationat la 12kg).
La inceput a incercat sa ignore ghemotocul viu ce tocmai se cuibareste in viata noastra, insa, realizand ca asta nu il face sa dispara si observand ca nici noua nu ne e deloc indiferent, a inceput sa fie atent si sa intre in toate zonele ocupate de ea: in brate in acelasi timp, la san categoric in acelasi timp, pe cat se poate si in aceeasi pozitie.
Ei, si asa devine viata complicata ...
Au trecut 4 zile de cand am inceput sa scriu despre tandem .. lucrurile deja stau altfel, s-au mai aranjat, poate e mai bine ca n-am apucat sa termin postarea atunci, zbuciumul primelor zile n-ar trebui memorat ...
M-a intrebat cineva de ce am ales tandemul, nu era mai simplu ca Gruia sa fi fost intarcat pana a aparut Cezara? O sa lipesc raspunsul aici:
oricum ar fi fost, intarcat sau nu, inceputul tot (foarte) greu ar fi, poate as avea mai mult suport psihic din partea sotului (care, asa cum spuneam, nu este deloc un fan al alaptatului prelungit) si mi-a zis franc, in fata, ca e o mare greseala ca nu l-am intarcat pana acum.
"De ce nu l-am intarcat? Cel mai simplu raspuns este pentru ca eu am simtit ca asa ne este bine amandurora, pentru ca, din tot ce am aflat despre tandem, nimic nu a fost care sa-mi dea sentimentul ca cel de-al doilea copil ar pierde ceva daca fratele mai mare inca suge, dimpotriva si am sperat si simt si acum ca, emotional, e cu plus pentru toti trei.
Daca ma gandesc la scenariul intarcarii, in primul rand mi-a lipsit convingerea clara ca trebuie sa fac asta (nu a fost nici macar vaga, daramite clara), nu as fi fost autentica in acest demers si am fi suferit mult amandoi (si eu, si Gruia). Privind retrospectiv, am o singura indoiala: faptul ca, practic, o vreme nu s-a putut numi ‘alaptat’, avand in vedere ca in san nu mai era lapte si nu stiu cum sa privesc asta, putin ma tem ca l-am tinut blocat emotional si nu l-am ajutat sa se ‘diversifice’ si afectiv. Posibil si faptul ca nu mananca mare lucru sa aiba legatura cu asta, desi aici am mari rezerve, el a fost lunga vreme absolut confortabil cu lipsa laptelui in san, cel mai probabil am gresit la inceput de diversificare, cand n-am inteles ca el nu era pregatit inca si am facut ceva presiuni L Acum insa sunt perfect multumita cu cat mananca, insa mi-as dori sa prefere mai mult alimentele bune, mai ales fructele, insa … nu le pot avea pe toate ..
Acum mi se pare cel mai prost moment sa ma gandesc la intarcat, e destul de stresat de aparitia bebelusei ca sa mai pun o povara .. in plus, nu as vrea sa faca asocierea celor doua in vreun fel. Hartuita m-as simti si fara tandem, in momentele in care ar trebui sa raspund simultan dublei solicitari, orice ar insemna asta. Psihic sunt destul de labila acum (nu ca in rest as fi foarte stabila) si ma irita/deranjeaza/doare/etc cam orice.
Lapte este din plin, deocamdata, pentru amandoi, mai sunt uneori momente, cand din cauza oboselii mai stagneaza productia, insa aranjamentul pentru moment este ca fiecare are sanul lui (cumva asta am stabilit cu Gruia inainte de a se naste Cezara) el aproape intotdeauna spune singur ce san vrea, sunt din ce in ce mai rare momentele cand l-ar vrea pe celalalt si asta e doar o tatonare, mai rar de o data pe zi. In acest fel, fetita are asigurat un san din plin, plus ca o mai pun si la celalalt peste zi. Noaptea uneori ud camasa pe mine si inca nu beau prea multe lichide si nici stimulente nu iau, cu exceptia unui ceai slab de lactatie. Din privinta asta acum nu imi fac griji. Daca se va modifica situatia in viitor, voi cauta o solutie la acel moment. Acum Cezara nici macat nu apuca sa goleasca sanul ei (bine, ca sa ai o imagine, sanul e de doua ori cat capusorul ei J )
Seri linistite am inceput sa avem, ne-am intrat, cat de cat, intr-o rutina si, daca se intampla ca Cezara sa doreasca sanul cat il adorm pe Gruia (aici am putin de lucru, sa-l conving sa dea drumul tzatzei cand e aproape adormit, el ar dormi cu ea in gura, indifferent daca mai curge sau nu ceva din ea L, insa deocamdata nu reusesc nicicum, in ultimele 3 seri am avut ceva plansete pe tema asta) planul e sa il iau si pe el in canapea unde dorm cu ea, insa nu a fost cazul, inca. Da, am introdus si aici un compromis, recurgem la suzeta, chit ca la Gruia am evitat-o cat am putut, dar e un rau mai mic asta decat intarcatul.
Asta e situatia in acest moment, cat e sotul inca in concediu si face o echipa minunata cu Gruia, probabil se va reseta totul de saptamana viitoare cand voi ramane cu ei doi si cu mama, dar vom gasi un drum si atunci, trebuie.
In legatura cu remarcile: nu am considerat o problema ca nu a luat in greutate, copiii nu cresc liniar, a stationat si la inaltime, a fost vara, s-a miscat mult, e sanatos, vioi, a fost ok. Si luna asta a luat bine, 250gr in 2 saptamani, creste in salturi. Ma uit la el si nu l-as vrea mai gras, destul cat m-am luptat eu cu kilogramele ..
In legatura cu tratamentul egal, corect ar fi sa-i alaptez pe amandoi cat va dori fiecare si cat ma tin si pe mine balamalele, poate fetita nu va fi asa fan tzatza cum e frate-su .. daca, insa, balamalele mele, fizice sau psihice, ar ceda inainte de a renunta vreunul din ei (ma gandesc mai ales la Gruia), recunosc ca mi-e teribil de greu sa-mi imaginez cum l-as intarca impotriva dorintei lui, mai ales cum e acum, atat de impatimit, cand plange cate jumatate de ora numai fiindca i-am scos tzatza inainte de a adormi de tot, dar nu inainte de a o goli L, cum i-as zice ca pentru el nu mai pot, dar pentru sora-sa pot? Nu, nu m-am gandit nici o clipa sa o intarc si pe ea ca sa nu am aceasta problema, insa imi doresc din tot sufletul sa nu ajung in acest punct, respectiv sa nu-mi epuizez nici un tip de resurse de care am nevoie pentru alaptat .. probabil ca as impinge limita pentru mine cat mai departe .."
Si-ar mai fi ... si cate ar mai fi de spus .. dar sa mai ramana si nespuse ...
joi, 7 octombrie 2010
Si a fost o prima saptamana
Azi Cezara a implinit o saptamana, prima ei saptamana intr-o lume noua ... oare cum i s-o fi parut?
Pentru ea nu stiu, sper ca nu e dezamagita, dar pentru mine a fost dintre cele mai frumoase, insa categoric si cele mai grele .. am nascut o fetita superba, o mica margeluta vie, o tii aproape in palma la cei 47cm si 3kg, sanatoasa, cumintica si extraordinar de frumoasa! :)
Dar am stat in spital mai mult decat mi-am imaginat, a fost suspecta de o infectie preluata de la mine la nastere si face tratament cu antibiotic :(, am suferit teribil ca nu putem merge acasa si ca mai lipsesc inca si mai mult de langa Gruia, pe care l-am lasat tare necajit cand am plecat, in fuga, la spital ... insa, dincolo de tot ce era neplacut si urat acolo, eu si puiuca mea ne-am ascuns intr-o oaza de dragoste, tandrete, caldura si bucurie si abia respiram de fericire!
Pentru ea nu stiu, sper ca nu e dezamagita, dar pentru mine a fost dintre cele mai frumoase, insa categoric si cele mai grele .. am nascut o fetita superba, o mica margeluta vie, o tii aproape in palma la cei 47cm si 3kg, sanatoasa, cumintica si extraordinar de frumoasa! :)
Dar am stat in spital mai mult decat mi-am imaginat, a fost suspecta de o infectie preluata de la mine la nastere si face tratament cu antibiotic :(, am suferit teribil ca nu putem merge acasa si ca mai lipsesc inca si mai mult de langa Gruia, pe care l-am lasat tare necajit cand am plecat, in fuga, la spital ... insa, dincolo de tot ce era neplacut si urat acolo, eu si puiuca mea ne-am ascuns intr-o oaza de dragoste, tandrete, caldura si bucurie si abia respiram de fericire!
luni, 4 octombrie 2010
De prin arhive si povestea lui Gruia :)
Poveste preluata din arhivele desprecopii.com
‘Balada’ lui Gruia incepe de sarbatorile de Craciun si Anul Nou ale anului 2007, cand ne-am hotarat ca e momentul ca povestea noastra de dragoste (desigur, a parintilor) ‘to be continued’ cu o noua odisee … asa incat ziua de 14 ianuarie 2008 e ziua lui ‘a fost odata un test cu doua liniute’ .. dupa care, desigur, au mai urmat inca patru, pana am fost convinsi ca e adevarat! Incepuse si pentru noi odiseea burticilor … de septembrie-octombrie 2008.
Cele 9 luni au trecut ca prin farmec, cu multitudinea de emotii ale oricarei sarcini, asteptam cu nerabdare fiecare examen ecografic care sa ne confirme ca puiul nostru este ‘normal dezvoltat’ (ce-i mai iubeam pe Iosup si Pop cand ii auzeam, cu o tonalitate mecanica, insirand multimea de masuratori ‘normale’). Am avut o sarcina usoara, placuta, fara problemele de care se plangeau multe mamici: greturi puternice, varsaturi, intolerante alimentare majore, contractii (ne)dureroase, tensiune, picioare umflate, etc. Putinele (dar serioase!) neajunsuri n-au fost direct legate de evolutia burticii, ci secundare: zona zoster la 14 saptamani, ceea ce a insemnat cateva zile teribile de vizite la doctori de 2 ori pe zi (oftamolog si dermatolog – in total 7) si cautari febrile pe net si o vizita neasteptata si sacaitoare a lui Mr. H. (nu-l pot trece cu vederea, pentru ca el a marcat, ulterior, intr-un mod teribil de dureros si deprimant si perioada post-partum). Puiutul nostru crestea ca Fat-Frumos, fiind in mod constant evaluat ca mai mare cu 2-3 saptamani decat varsta dupa UM, inghesuindu-se din ce in ce mai tare intr-o burtica ce se incapatana sa nu depaseasca 1m circumferinta (in lipsa unor probleme serioase, trebuia sa am si eu o preocupare in zona ‘paranoia’).
Si asa … s-au stins colindele, s-au topit zapezile, s-au imbracat pomii in podoabe, s-au scuturat bujorii, au frematat valurile, a crapat pamantul de rod … si a venit vremea numaratorii boboceilor. Incet-incet burticile din odiseele de mai-iunie si iulie-august alaturi de care traiam nerostite, dar intense emotii s-au mutat la mamici si septembrie-octombrie a ramas odiseea de linia intai .. au inceput sa apara primii bobocei, majoretele cresteau adrenalina si suspansul, postarile rosii si bolduite rupeau zagazul lacrimilor de bucurie si emotie. Traiam acum mult mai intens experienta nasterii fiecarei mamici din familia noastra virtuala, ma intrebam cu teama si speranta cand si cum va fi si randul meu, insa parca nu-mi venea sa cred ca va fi si un rand al meu … mai mult spectatoare decat personaj, tot amanam in sinea mea sa-mi imaginez cum va fi pentru mine si ma incapatanam sa raman activa la job, sa calatoresc, sa alerg pana la epuizare in fiecare week-end prin magazine, numai sa nu aud ticaitul ultimelor zile prea aproape …
Insa bebe avea ritmul lui … oricat incercam sa trec cu vederea, tensiunea crestea ...
Intr-o zi de luni, la vizita de rutina la doctor la cabinet, pentru prima oara in aceasta sarcina imi face control pe masa: “Doamna, suntem foarte aproape sa fie foaaaarte bine! Si maine vom fi si mai aproape … daca mai ajungem pana atunci. Nu vreti sa treceti pe la spital maine, sa va mai vad o data?”. Piticul meu se incapatana sa refuze evidentele si a raspuns spontan: “Vreti sa imi provocati nasterea?” (stiam ca martea e de garda si l-am suspectat ca ii e mai comod sa nasc in garda lui, decat sa-l chem cine stie cand, in toiul noptii sau al vreunui chef la spital, pentru ca eram hotarata sa (incep sa) nasc natural). Raspunsul a venit prompt, dar echivoc: “Cine, eu? N-as face asa ceva …” (uhum!)
Tremurand, am plecat spre casa … wow, cate aveam de facut inainte de ‘maine’! .. Trebuia sa fie un maine foarte indepartat, asa ca m-am gandit ca e de neamanat sa merg cu masina la politie sa-mi iau autorizatie de reparatie pentru niste zgarieturi (critic, nu? :D), dar masina neaparat spalata inainte. Piticul, cum spuneam, refuza realitatea, prea transparenta insa pentru cei din jur .. politistul zice, cand ma vede: “Doamna, sunteti foarte aproape!” (a doua oara in ultimele 3 ore). Ajung acasa, ma sui in varful patului; sotul, destul de agitat, era derutat in stabilirea ordinii unor actiuni ce pareau iminente: sa se barbiereasca, sa isi pregateasca tinuta de a doua zi, sa ma intrebe ce-mi mai trebuie in bagaj … bun, pare serios, hai sa ma misc si eu haotic: pune/scoate din bagaj, apoi pune, mai pune … mai avem vreo geanta libera? A treia, cum a treia?? Mai scoate ..:D.
Deci, toata lumea e convinsa ca nasc, hai sa incep .. ce trebuie sa fac intai? Sa am contractii sau sa se rupa apa! Cum treaba cu apa pare sa nu mearga prin autosugestie, hai sa incerc ceva contractii … hmmm, asta sa fie? Simteam o durere constanta in abdomen, foarte jos, burtica tare .. ce trebuia sa numar? N-am nimic de numarat, asa ca ne-am dus la culcare.
A doua zi dimineata pierd dopul (‘Cu zgomot? :D’ – intrebare de la doctorul meu) .. da, bine, multa lume tot pierde chestia asta, insa nu se naste din atata lucru. Cum vizita la spital e programata la pranz (in pauza de masa, eventual, ca azi e zi de lucru, da?), ma asez la birou si .. ei, da, ba nu-i retea, ba nu-i pix, ba nu-i softul instalat, bla, bla .. hai la spital.
Zvacnire de luciditate: daca (totusi) nasc, n-am golit ‘instalatia’ – deci rapid 1 supozitor cu glicerina, insa fara cine stie ce efect.
La 12:30 - ajungem la spital, imi sun doctorul: “Sunt la parter, pe unde o iau sa ne ‘vedem’?” .. urmeaza descrierea traseului, cu indicatia sa trec de multimea de doamne care isi asteptau (ne)rabdatoare randul la usa cabinetului spunand ca mi s-au rupt membranele. Ok, zis si facut, insa tot s-a gasit o zana sa comenteze ca ea asteapta de la ora 7 si eu de ce ma bag in fata? In fine, intru in cabinet, ma ‘vede’ doctorul si zice: “Ia uite ce gura aurita am avut, chiar ai membranele fisurate!” (deci de asta erau petele de sange de pe chilot dimineata, aham!) si decide internarea pe loc. ...
Ora 14:00 – perfuzie pentru hidratare;
Ora 14:15 – inca o perfuzie pentru hidratare;
Ora 14:45 – vine doctorul, vrea sa ma ‘vada’ pe masa; imi rupe de tot membranele, simt un siroi abundent galgaind pe sub mine; inapoi pe patul de travaliu.
WOW, acum incepe sa doara … deci astea sunt contractile, hmmm … ei, dar doare tare, nu trebuia sa fie mai .. treptat?? .. “Aaaaau, doaaaareee … !! Sa vina anestezista!!”
Anestezista a venit dupa jumatate de ora de cosmar, de dureri pe care nu mi le puteam imagina si la care eram sigura ca voi rezista, detasat cea mai mare teama a mea inainte fiind legata de epiziotomie, nu de durerile facerii!
Contractiile se succedau rapid, la maxim 10 min, cu o intensitate greu de suportat (am o toleranta extrem de mica la durere).
15:15 - apare anestezista, toata operatiunea de montare a catererului si injectare a lichidului binefacator dureaza 10 minute infinit de lungi … dupa care …
15:35 – Gosh, ce bine e!!
In urmatoarele 2 ore toate mamicile din lumea asta care au nascut natural, fara epidurala, au primit obsesiv ADMIRATIA mea si buchete imense imaginare de flori, eu nu-mi pot imagina cum ar fi fost pentru mine, care simteam ca tocmai imi atinsesem pragul limita al durerii fizice.
16:55 – o noua doza de anestezic, era si cazul, ca incepusem sa intru in panica. Ma uit cu infrigurare la singura seringa care mai ramasese, socotesc rapid: pana la 19:30 trebuie sa nasc, altfel sunt pierduta.
Vine moasa: “Haideti sa incepem!”/eu: “Ce sa incepem? Aici, pe pat? Doctorul unde e?/ Moasa: “Eeei, mai e pana vine doctorul, acum incepem sa impingem cate putin”.
Bine, zic. Auzisem ca, daca se apropie momentul, corpul simte singur impulsul de a impinge, deci la mine nu era cazul inca, doar urma sa invatam impingerea ca sa fiu pregatita pentru prestatia de pe masa de alaturi.
Eram hotarata sa fac orice, sa nu ies din cuvantul moasei si sa exercitiul sa fie cat mai bine executat, ca eficienta sa fie maxima, PANA IN ORA 19:30!. Contractiile nu le simteam decat la mana, daca o tineam pe burtica, si in aparatul care il monitoriza pe bebe. In timpul unei contractii trebuia sa inspir adanc, sa tin cat pot de mult aerul si sa imping cu toata forta, cu mainile apucate de bara patului. Si asa am facut! Timp de o ora asa am facut, cu o dedicare care a atras uimirea anestezistei: “Doamne, ce mamica constiincioasa, n-am mai vazut pe nimeni sa impinga asa sub efectul anesteziei!”. Aham, si ca veni vorba de efect, am primit ca bonus pentru aceasta dedicare si ultima doza de anestezic, la jumatate de ora dupa anterioara (sa-i dea Dumnezeu sanatate!). Ii zic sotului sa mai masoare o data adancimea buzunarului salvator si continui sa imping.
18:05 – vine doctorul, ma muta pe masa. Aham, deci acum incepe, imi zic. “Sa nu-mi spuneti cand taiati, nu vreau sa stiu nimic despre asta!” – ii zic eu, in mai vechea mea groaza de epiziotomie. Uof, cat o dura, sper sa fiu gata intr-o ora jumate, sa nu se duca efectul licorii subtil strecurate in vene. Si ma apuc iar de impins: o data, de doua ori, de trei ori .. moasa da sa ma ajute si sa apese dinspre funduletul lui bebe, insa doctorul o opreste ferm: “nu, las-o pe ea!”. Anestezista este inca in admiratie declarata pentru ‘constiinciozitatea’ mea, ceea ce ma stimuleaza teribil.
Doctorul catre sot: “haideti cu aparatul ala, sunteti pregatit?” / Sotul: “da, dar nu acum vreau sa filmez, ci la final!” – nici n-a terminat bine de vorbit si ‘finalul’ era PE burtica mea, plin de sange si vernix, o minune mica cocosata, UN DULCEEEE!!!!
Nu-mi venea sa cred, nici acum nu-mi vine sa cred, a fost atat de rapid si frumos! Cu mana tremuranda, tati a taiat cordonelul si ..
La ora 18:20 se nastea soricelul nostru iubit, Gruia Andrei.
Dupa ce l-au aspirat am auzit si primul ‘oaaaa’ sanatos si am stiut ca minunea e perfecta!
Gruia, te iubesc! Te iubim!
‘Balada’ lui Gruia incepe de sarbatorile de Craciun si Anul Nou ale anului 2007, cand ne-am hotarat ca e momentul ca povestea noastra de dragoste (desigur, a parintilor) ‘to be continued’ cu o noua odisee … asa incat ziua de 14 ianuarie 2008 e ziua lui ‘a fost odata un test cu doua liniute’ .. dupa care, desigur, au mai urmat inca patru, pana am fost convinsi ca e adevarat! Incepuse si pentru noi odiseea burticilor … de septembrie-octombrie 2008.
Cele 9 luni au trecut ca prin farmec, cu multitudinea de emotii ale oricarei sarcini, asteptam cu nerabdare fiecare examen ecografic care sa ne confirme ca puiul nostru este ‘normal dezvoltat’ (ce-i mai iubeam pe Iosup si Pop cand ii auzeam, cu o tonalitate mecanica, insirand multimea de masuratori ‘normale’). Am avut o sarcina usoara, placuta, fara problemele de care se plangeau multe mamici: greturi puternice, varsaturi, intolerante alimentare majore, contractii (ne)dureroase, tensiune, picioare umflate, etc. Putinele (dar serioase!) neajunsuri n-au fost direct legate de evolutia burticii, ci secundare: zona zoster la 14 saptamani, ceea ce a insemnat cateva zile teribile de vizite la doctori de 2 ori pe zi (oftamolog si dermatolog – in total 7) si cautari febrile pe net si o vizita neasteptata si sacaitoare a lui Mr. H. (nu-l pot trece cu vederea, pentru ca el a marcat, ulterior, intr-un mod teribil de dureros si deprimant si perioada post-partum). Puiutul nostru crestea ca Fat-Frumos, fiind in mod constant evaluat ca mai mare cu 2-3 saptamani decat varsta dupa UM, inghesuindu-se din ce in ce mai tare intr-o burtica ce se incapatana sa nu depaseasca 1m circumferinta (in lipsa unor probleme serioase, trebuia sa am si eu o preocupare in zona ‘paranoia’).
Si asa … s-au stins colindele, s-au topit zapezile, s-au imbracat pomii in podoabe, s-au scuturat bujorii, au frematat valurile, a crapat pamantul de rod … si a venit vremea numaratorii boboceilor. Incet-incet burticile din odiseele de mai-iunie si iulie-august alaturi de care traiam nerostite, dar intense emotii s-au mutat la mamici si septembrie-octombrie a ramas odiseea de linia intai .. au inceput sa apara primii bobocei, majoretele cresteau adrenalina si suspansul, postarile rosii si bolduite rupeau zagazul lacrimilor de bucurie si emotie. Traiam acum mult mai intens experienta nasterii fiecarei mamici din familia noastra virtuala, ma intrebam cu teama si speranta cand si cum va fi si randul meu, insa parca nu-mi venea sa cred ca va fi si un rand al meu … mai mult spectatoare decat personaj, tot amanam in sinea mea sa-mi imaginez cum va fi pentru mine si ma incapatanam sa raman activa la job, sa calatoresc, sa alerg pana la epuizare in fiecare week-end prin magazine, numai sa nu aud ticaitul ultimelor zile prea aproape …
Insa bebe avea ritmul lui … oricat incercam sa trec cu vederea, tensiunea crestea ...
Intr-o zi de luni, la vizita de rutina la doctor la cabinet, pentru prima oara in aceasta sarcina imi face control pe masa: “Doamna, suntem foarte aproape sa fie foaaaarte bine! Si maine vom fi si mai aproape … daca mai ajungem pana atunci. Nu vreti sa treceti pe la spital maine, sa va mai vad o data?”. Piticul meu se incapatana sa refuze evidentele si a raspuns spontan: “Vreti sa imi provocati nasterea?” (stiam ca martea e de garda si l-am suspectat ca ii e mai comod sa nasc in garda lui, decat sa-l chem cine stie cand, in toiul noptii sau al vreunui chef la spital, pentru ca eram hotarata sa (incep sa) nasc natural). Raspunsul a venit prompt, dar echivoc: “Cine, eu? N-as face asa ceva …” (uhum!)
Tremurand, am plecat spre casa … wow, cate aveam de facut inainte de ‘maine’! .. Trebuia sa fie un maine foarte indepartat, asa ca m-am gandit ca e de neamanat sa merg cu masina la politie sa-mi iau autorizatie de reparatie pentru niste zgarieturi (critic, nu? :D), dar masina neaparat spalata inainte. Piticul, cum spuneam, refuza realitatea, prea transparenta insa pentru cei din jur .. politistul zice, cand ma vede: “Doamna, sunteti foarte aproape!” (a doua oara in ultimele 3 ore). Ajung acasa, ma sui in varful patului; sotul, destul de agitat, era derutat in stabilirea ordinii unor actiuni ce pareau iminente: sa se barbiereasca, sa isi pregateasca tinuta de a doua zi, sa ma intrebe ce-mi mai trebuie in bagaj … bun, pare serios, hai sa ma misc si eu haotic: pune/scoate din bagaj, apoi pune, mai pune … mai avem vreo geanta libera? A treia, cum a treia?? Mai scoate ..:D.
Deci, toata lumea e convinsa ca nasc, hai sa incep .. ce trebuie sa fac intai? Sa am contractii sau sa se rupa apa! Cum treaba cu apa pare sa nu mearga prin autosugestie, hai sa incerc ceva contractii … hmmm, asta sa fie? Simteam o durere constanta in abdomen, foarte jos, burtica tare .. ce trebuia sa numar? N-am nimic de numarat, asa ca ne-am dus la culcare.
A doua zi dimineata pierd dopul (‘Cu zgomot? :D’ – intrebare de la doctorul meu) .. da, bine, multa lume tot pierde chestia asta, insa nu se naste din atata lucru. Cum vizita la spital e programata la pranz (in pauza de masa, eventual, ca azi e zi de lucru, da?), ma asez la birou si .. ei, da, ba nu-i retea, ba nu-i pix, ba nu-i softul instalat, bla, bla .. hai la spital.
Zvacnire de luciditate: daca (totusi) nasc, n-am golit ‘instalatia’ – deci rapid 1 supozitor cu glicerina, insa fara cine stie ce efect.
La 12:30 - ajungem la spital, imi sun doctorul: “Sunt la parter, pe unde o iau sa ne ‘vedem’?” .. urmeaza descrierea traseului, cu indicatia sa trec de multimea de doamne care isi asteptau (ne)rabdatoare randul la usa cabinetului spunand ca mi s-au rupt membranele. Ok, zis si facut, insa tot s-a gasit o zana sa comenteze ca ea asteapta de la ora 7 si eu de ce ma bag in fata? In fine, intru in cabinet, ma ‘vede’ doctorul si zice: “Ia uite ce gura aurita am avut, chiar ai membranele fisurate!” (deci de asta erau petele de sange de pe chilot dimineata, aham!) si decide internarea pe loc. ...
Ora 14:00 – perfuzie pentru hidratare;
Ora 14:15 – inca o perfuzie pentru hidratare;
Ora 14:45 – vine doctorul, vrea sa ma ‘vada’ pe masa; imi rupe de tot membranele, simt un siroi abundent galgaind pe sub mine; inapoi pe patul de travaliu.
WOW, acum incepe sa doara … deci astea sunt contractile, hmmm … ei, dar doare tare, nu trebuia sa fie mai .. treptat?? .. “Aaaaau, doaaaareee … !! Sa vina anestezista!!”
Anestezista a venit dupa jumatate de ora de cosmar, de dureri pe care nu mi le puteam imagina si la care eram sigura ca voi rezista, detasat cea mai mare teama a mea inainte fiind legata de epiziotomie, nu de durerile facerii!
Contractiile se succedau rapid, la maxim 10 min, cu o intensitate greu de suportat (am o toleranta extrem de mica la durere).
15:15 - apare anestezista, toata operatiunea de montare a catererului si injectare a lichidului binefacator dureaza 10 minute infinit de lungi … dupa care …
15:35 – Gosh, ce bine e!!
In urmatoarele 2 ore toate mamicile din lumea asta care au nascut natural, fara epidurala, au primit obsesiv ADMIRATIA mea si buchete imense imaginare de flori, eu nu-mi pot imagina cum ar fi fost pentru mine, care simteam ca tocmai imi atinsesem pragul limita al durerii fizice.
16:55 – o noua doza de anestezic, era si cazul, ca incepusem sa intru in panica. Ma uit cu infrigurare la singura seringa care mai ramasese, socotesc rapid: pana la 19:30 trebuie sa nasc, altfel sunt pierduta.
Vine moasa: “Haideti sa incepem!”/eu: “Ce sa incepem? Aici, pe pat? Doctorul unde e?/ Moasa: “Eeei, mai e pana vine doctorul, acum incepem sa impingem cate putin”.
Bine, zic. Auzisem ca, daca se apropie momentul, corpul simte singur impulsul de a impinge, deci la mine nu era cazul inca, doar urma sa invatam impingerea ca sa fiu pregatita pentru prestatia de pe masa de alaturi.
Eram hotarata sa fac orice, sa nu ies din cuvantul moasei si sa exercitiul sa fie cat mai bine executat, ca eficienta sa fie maxima, PANA IN ORA 19:30!. Contractiile nu le simteam decat la mana, daca o tineam pe burtica, si in aparatul care il monitoriza pe bebe. In timpul unei contractii trebuia sa inspir adanc, sa tin cat pot de mult aerul si sa imping cu toata forta, cu mainile apucate de bara patului. Si asa am facut! Timp de o ora asa am facut, cu o dedicare care a atras uimirea anestezistei: “Doamne, ce mamica constiincioasa, n-am mai vazut pe nimeni sa impinga asa sub efectul anesteziei!”. Aham, si ca veni vorba de efect, am primit ca bonus pentru aceasta dedicare si ultima doza de anestezic, la jumatate de ora dupa anterioara (sa-i dea Dumnezeu sanatate!). Ii zic sotului sa mai masoare o data adancimea buzunarului salvator si continui sa imping.
18:05 – vine doctorul, ma muta pe masa. Aham, deci acum incepe, imi zic. “Sa nu-mi spuneti cand taiati, nu vreau sa stiu nimic despre asta!” – ii zic eu, in mai vechea mea groaza de epiziotomie. Uof, cat o dura, sper sa fiu gata intr-o ora jumate, sa nu se duca efectul licorii subtil strecurate in vene. Si ma apuc iar de impins: o data, de doua ori, de trei ori .. moasa da sa ma ajute si sa apese dinspre funduletul lui bebe, insa doctorul o opreste ferm: “nu, las-o pe ea!”. Anestezista este inca in admiratie declarata pentru ‘constiinciozitatea’ mea, ceea ce ma stimuleaza teribil.
Doctorul catre sot: “haideti cu aparatul ala, sunteti pregatit?” / Sotul: “da, dar nu acum vreau sa filmez, ci la final!” – nici n-a terminat bine de vorbit si ‘finalul’ era PE burtica mea, plin de sange si vernix, o minune mica cocosata, UN DULCEEEE!!!!
Nu-mi venea sa cred, nici acum nu-mi vine sa cred, a fost atat de rapid si frumos! Cu mana tremuranda, tati a taiat cordonelul si ..
La ora 18:20 se nastea soricelul nostru iubit, Gruia Andrei.
Dupa ce l-au aspirat am auzit si primul ‘oaaaa’ sanatos si am stiut ca minunea e perfecta!
Gruia, te iubesc! Te iubim!
duminică, 3 octombrie 2010
Asa a venit Cezara
‘Nu nasteti curand, doamna! Colul e inchis si lung, capul e mobil .. mai asteptam’ - asta a fost concluzia consultului de miercuri, 29 septembrie, la 2 zile dupa 38 de saptamani implinite, in cabinetul doctorului ..
Ajung acasa … mai lipsesc detalii din bagaj, dar nu e graba, oricum tot scot si pun in ultima vreme, daca tot mai e de asteptat, il las asa si-mi vad de alte treburi si de dragalit cu Gruia si noaptea trece ca toate celelalte ..
Tot asa si primele momente ale diminetii, Gruia da desteptarea cu lacrimi in ochi (de ce-or fi asa plangacioase toate diminetile lui de copilas? J ), vine la mami cu manutele intinse sa-l iau in brate si asa, cu 12 kg peste ce mai am deja in dotare, mergem sa pregatim lapticul la bucatarie si apoi il bem in canapea in living, eu sperand ca poate mai trage un pui de somn pana incepem, de fapt, ziua.
Si poate asa ar fi fost, insa o senzatie iminenta de mers la baie m-a facut sa-mi desprind sanul din guritza lui cam brusc (dupa biberon Gruia se mai alinta si la san o vreme J ) si sa merg in fuga la baie .. Incep sa simt niste dureri destul de jos, care nu seamana a crampe, dar si destul de intense .. dar nah, cica nu se intampla curand, deci nu sunt acelea. Ma intorc langa Gruia, incerc sa reinnod firul somnului si al alintului interupt, insa durerile continua, ca si senzatia apasatoare de a merge iar la baie.
Dau de Cristi pe un hol, il rog sa-i tina el companie lui Gruia, care se stresase deja de la agitatia mea si mai merg o data la baie usa
Discutasem cu vreo 2 zile inainte posibilitatea de a lua o ambulanta particulara, in cazul in care ma apuca daca nu e Cristi acasa, sunam la clinica, nu au masini disponibile .. intru in panica. Sunam la 112, dureaza o vesnicie pana ne ia datele, insa trimit o masina la un punct de intalnire pe traseu. Alta vesnicie pana ajunge, cred ca au trecut vreo 10 minute. Intre 2 contractii reusesc sa ma arunc in ambulanta, ii conving sa plece fara sa ma lege de targa, arunc un ochi pe geam, mergea in directia opusa! Intreb de ce asa, imi raspunde ca regula e ca ma duc la unitatea cea mai apropiata, adica spitalul Pantelimon!! Imposibil, insist ca vreau la Municipal, altfel ma dau jos (treaba mea cum :p), negocierea dureaza 2 minute si jumatate de km, dar reusesc sa-i deturnez. Cristi era in fata, langa sofer. Eu cu o femeie stupida in spate, care tot ma bazaia sa stau cu picioarele incrucisate. Intr-un mod inexplicabil, pozitia culcata a mai rarit contractiile, scutindu-ma astfel si de neplacerea de a auzi descantecele companioanei. Eram cu ochii lipiti de geam, sa vad cat mai avem. Recunosc ca asemenea cursa cu ambulanta nu am mai vazut (adica nici din exterior), soferul era practic cu piciorul pe acceleratie si mana pe claxon, sirena aproape nu se mai auzea, o acoperea claxonul si portavocea: Renault clio, la o parte! Eliberati drumul. Cred ca a stat maxim la 2 semafoare, nu stiu cum se descurca, dar a mers super-super! Am ajuns in maxim 15 minute la Municipal, m-am simtit in siguranta .. desi mi-am dat seama ca am fost optimista … aici ritmul actiunii a scazut brusc, incepe un protocol stupid (avand in vedere intensitatea vaicarelilor mele si iminenta nasterii, se putea sari peste etape formale, folosind telefonul, adica doctorul era in sala, ma astepta, restul formalitatilor puteau fi simultane sau ulterioare nasterii), insa!
Am constatat ca nu aveam actele la mine, pentru ca ramasesera in masina cu care am pornit de acasa si nu s-au mai transferat in ambulanta, la fel sumele mici si mari pentru atentii, la fel cardul cu grosul! Asa ca acum am bratara la mana cu ‘Necunoscut’ :D. Norocul e ca asistenta de la camera de garda era aceeasi ca si cu nici 2 zile in urma, care m-a perfuzat cand am venit cu toxiinfectia, asistenta pe care o facuse Cristi sa zambeasca la acel moment, asa ca au completat fisa pe incredere, pastrand totusi eticheta cu ‘Jane Doe’ la vedere J.
Au urmat control pe masa, cu greu am reusit sa ma instalez, intre doua contractii la fiecare minut, insa nu am reusit sa stau nemiscata suficient sa se auda inima copilului (cu o palnie de tabla!!) si panica a inceput sa creasca. Hai repede la eco, cu targa in viteza, ne-am linistit (adica revenire la tipetele de pana atunci), bataile sunt regulate, 138bpm, sus la Nasteri, la etajul 5. In lift mai ingrozesc cateva fete, nu mai conteaza, la cate am vazut si au vazut si ei la mine, dar stiu ca oamenii aceia au avut ce povesti in acea zi de joi apoi.
Aveam in gand o informatie importanta: la controlul de pe masa s-a estimat o dilatatie 3, asa ca am inceput sa visez la epidurala astfel ca salutul catre doctor a fost: ‘Buna dimineata! Epidurala, va implor!!’ .. ‘Stati, doamna, sa vad si eu care-i situatia, daca se mai poate’ .. ‘Jos a zis ca e dilatatie 3, va rog, ca nu mai pot!’
Sus, pe masa insa, verdictul e dur: ‘dilatatie 7-8, nu mai merge anestezie’ .. Incearca si moasa: ‘e completa, doctore, echipati-va!’ La transferul de pe targa pe masa s-a rupt apa si iar a crescut nivelul de panica: ‘lichidul e verzui! Trebuie scos repede copilul!’ M-am pierdut de tot, tot ce stiam era ca vreau sa iasa repede de tot, nu mai conta cum .. dar durea infiorator cand ma puneau sa imping, simteam ca ma sfasii in bucati si nu, nu-mi venea sa imping in mod natural, daca as fi avut de ales, imi venea sa strang picioarele si sa ma tin, mai degraba. Si, desigur, sa tip .. i-am si spus doctorului ca macar daca nu mai pot avea epidurala, sa-mi suporte circul. Am fost refuzata ferm, cu argumentul, logic de altfel, ca daca tip pierd efortul de a impinge si chinui copilul … suprem argument, la urmatoarele doua contractii i-am aruncat bebelina practic in brate, inabusind cel mai mic zgomot pe care-mi venea sa-l fac, inclusiv respiratia. Si am auzit-o, a tipat! Ah, ce usurare! E bine! Au aspirat-o si au raspuns calm si cald intrebarii mele obsesive daca e bine: da, si e foarte frumoasa! J
Am primit si premiu: 2 xiline pentru cusatura, macar asta a fost relaxata J
Era ora 9:30am .. ziua incepuse cu un laptic relaxat la 7:38am J
Era ora 9:30am .. ziua incepuse cu un laptic relaxat la 7:38am J
Sa traiesti frumos, fetita mea iubita!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)