De prin arhive si povestea lui Gruia :)

Poveste preluata din arhivele desprecopii.com
‘Balada’ lui Gruia incepe de sarbatorile de Craciun si Anul Nou ale anului 2007, cand ne-am hotarat ca e momentul ca povestea noastra de dragoste (desigur, a parintilor) ‘to be continued’ cu o noua odisee … asa incat ziua de 14 ianuarie 2008 e ziua lui ‘a fost odata un test cu doua liniute’ .. dupa care, desigur, au mai urmat inca patru, pana am fost convinsi ca e adevarat! Incepuse si pentru noi odiseea burticilor … de septembrie-octombrie 2008.
Cele 9 luni au trecut ca prin farmec, cu multitudinea de emotii ale oricarei sarcini, asteptam cu nerabdare fiecare examen ecografic care sa ne confirme ca puiul nostru este ‘normal dezvoltat’ (ce-i mai iubeam pe Iosup si Pop cand ii auzeam, cu o tonalitate mecanica, insirand multimea de masuratori ‘normale’). Am avut o sarcina usoara, placuta, fara problemele de care se plangeau multe mamici: greturi puternice, varsaturi, intolerante alimentare majore, contractii (ne)dureroase, tensiune, picioare umflate, etc. Putinele (dar serioase!) neajunsuri n-au fost direct legate de evolutia burticii, ci secundare: zona zoster la 14 saptamani, ceea ce a insemnat cateva zile teribile de vizite la doctori de 2 ori pe zi (oftamolog si dermatolog – in total 7) si cautari febrile pe net si o vizita neasteptata si sacaitoare a lui Mr. H. (nu-l pot trece cu vederea, pentru ca el a marcat, ulterior, intr-un mod teribil de dureros si deprimant si perioada post-partum). Puiutul nostru crestea ca Fat-Frumos, fiind in mod constant evaluat ca mai mare cu 2-3 saptamani decat varsta dupa UM, inghesuindu-se din ce in ce mai tare intr-o burtica ce se incapatana sa nu depaseasca 1m circumferinta (in lipsa unor probleme serioase, trebuia sa am si eu o preocupare in zona ‘paranoia’).
Si asa … s-au stins colindele, s-au topit zapezile, s-au imbracat pomii in podoabe, s-au scuturat bujorii, au frematat valurile, a crapat pamantul de rod … si a venit vremea numaratorii boboceilor. Incet-incet burticile din odiseele de mai-iunie si iulie-august alaturi de care traiam nerostite, dar intense emotii s-au mutat la mamici si septembrie-octombrie a ramas odiseea de linia intai .. au inceput sa apara primii bobocei, majoretele cresteau adrenalina si suspansul, postarile rosii si bolduite rupeau zagazul lacrimilor de bucurie si emotie. Traiam acum mult mai intens experienta nasterii fiecarei mamici din familia noastra virtuala, ma intrebam cu teama si speranta cand si cum va fi si randul meu, insa parca nu-mi venea sa cred ca va fi si un rand al meu … mai mult spectatoare decat personaj, tot amanam in sinea mea sa-mi imaginez cum va fi pentru mine si ma incapatanam sa raman activa la job, sa calatoresc, sa alerg pana la epuizare in fiecare week-end prin magazine, numai sa nu aud ticaitul ultimelor zile prea aproape …
Insa bebe avea ritmul lui … oricat incercam sa trec cu vederea, tensiunea crestea ...
Intr-o zi de luni, la vizita de rutina la doctor la cabinet, pentru prima oara in aceasta sarcina imi face control pe masa: “Doamna, suntem foarte aproape sa fie foaaaarte bine! Si maine vom fi si mai aproape … daca mai ajungem pana atunci. Nu vreti sa treceti pe la spital maine, sa va mai vad o data?”. Piticul meu se incapatana sa refuze evidentele si a raspuns spontan: “Vreti sa imi provocati nasterea?” (stiam ca martea e de garda si l-am suspectat ca ii e mai comod sa nasc in garda lui, decat sa-l chem cine stie cand, in toiul noptii sau al vreunui chef la spital, pentru ca eram hotarata sa (incep sa) nasc natural). Raspunsul a venit prompt, dar echivoc: “Cine, eu? N-as face asa ceva …” (uhum!)
Tremurand, am plecat spre casa … wow, cate aveam de facut inainte de ‘maine’! .. Trebuia sa fie un maine foarte indepartat, asa ca m-am gandit ca e de neamanat sa merg cu masina la politie sa-mi iau autorizatie de reparatie pentru niste zgarieturi (critic, nu? :D), dar masina neaparat spalata inainte. Piticul, cum spuneam, refuza realitatea, prea transparenta insa pentru cei din jur .. politistul zice, cand ma vede: “Doamna, sunteti foarte aproape!” (a doua oara in ultimele 3 ore). Ajung acasa, ma sui in varful patului; sotul, destul de agitat, era derutat in stabilirea ordinii unor actiuni ce pareau iminente: sa se barbiereasca, sa isi pregateasca tinuta de a doua zi, sa ma intrebe ce-mi mai trebuie in bagaj … bun, pare serios, hai sa ma misc si eu haotic: pune/scoate din bagaj, apoi pune, mai pune … mai avem vreo geanta libera? A treia, cum a treia?? Mai scoate ..:D.
Deci, toata lumea e convinsa ca nasc, hai sa incep .. ce trebuie sa fac intai? Sa am contractii sau sa se rupa apa! Cum treaba cu apa pare sa nu mearga prin autosugestie, hai sa incerc ceva contractii … hmmm, asta sa fie? Simteam o durere constanta in abdomen, foarte jos, burtica tare .. ce trebuia sa numar? N-am nimic de numarat, asa ca ne-am dus la culcare.
A doua zi dimineata pierd dopul (‘Cu zgomot? :D’ – intrebare de la doctorul meu) .. da, bine, multa lume tot pierde chestia asta, insa nu se naste din atata lucru. Cum vizita la spital e programata la pranz (in pauza de masa, eventual, ca azi e zi de lucru, da?), ma asez la birou si .. ei, da, ba nu-i retea, ba nu-i pix, ba nu-i softul instalat, bla, bla .. hai la spital.
Zvacnire de luciditate: daca (totusi) nasc, n-am golit ‘instalatia’ – deci rapid 1 supozitor cu glicerina, insa fara cine stie ce efect.
La 12:30 - ajungem la spital, imi sun doctorul: “Sunt la parter, pe unde o iau sa ne ‘vedem’?” .. urmeaza descrierea traseului, cu indicatia sa trec de multimea de doamne care isi asteptau (ne)rabdatoare randul la usa cabinetului spunand ca mi s-au rupt membranele. Ok, zis si facut, insa tot s-a gasit o zana sa comenteze ca ea asteapta de la ora 7 si eu de ce ma bag in fata? In fine, intru in cabinet, ma ‘vede’ doctorul si zice: “Ia uite ce gura aurita am avut, chiar ai membranele fisurate!” (deci de asta erau petele de sange de pe chilot dimineata, aham!) si decide internarea pe loc. ...
Ora 14:00 – perfuzie pentru hidratare;
Ora 14:15 – inca o perfuzie pentru hidratare;
Ora 14:45 – vine doctorul, vrea sa ma ‘vada’ pe masa; imi rupe de tot membranele, simt un siroi abundent galgaind pe sub mine; inapoi pe patul de travaliu.
WOW, acum incepe sa doara … deci astea sunt contractile, hmmm … ei, dar doare tare, nu trebuia sa fie mai .. treptat?? .. “Aaaaau, doaaaareee … !! Sa vina anestezista!!”
Anestezista a venit dupa jumatate de ora de cosmar, de dureri pe care nu mi le puteam imagina si la care eram sigura ca voi rezista, detasat cea mai mare teama a mea inainte fiind legata de epiziotomie, nu de durerile facerii!
Contractiile se succedau rapid, la maxim 10 min, cu o intensitate greu de suportat (am o toleranta extrem de mica la durere).
15:15 - apare anestezista, toata operatiunea de montare a catererului si injectare a lichidului binefacator dureaza 10 minute infinit de lungi … dupa care …
15:35 – Gosh, ce bine e!!
In urmatoarele 2 ore toate mamicile din lumea asta care au nascut natural, fara epidurala, au primit obsesiv ADMIRATIA mea si buchete imense imaginare de flori, eu nu-mi pot imagina cum ar fi fost pentru mine, care simteam ca tocmai imi atinsesem pragul limita al durerii fizice.
16:55 – o noua doza de anestezic, era si cazul, ca incepusem sa intru in panica. Ma uit cu infrigurare la singura seringa care mai ramasese, socotesc rapid: pana la 19:30 trebuie sa nasc, altfel sunt pierduta.
Vine moasa: “Haideti sa incepem!”/eu: “Ce sa incepem? Aici, pe pat? Doctorul unde e?/ Moasa: “Eeei, mai e pana vine doctorul, acum incepem sa impingem cate putin”.
Bine, zic. Auzisem ca, daca se apropie momentul, corpul simte singur impulsul de a impinge, deci la mine nu era cazul inca, doar urma sa invatam impingerea ca sa fiu pregatita pentru prestatia de pe masa de alaturi.
Eram hotarata sa fac orice, sa nu ies din cuvantul moasei si sa exercitiul sa fie cat mai bine executat, ca eficienta sa fie maxima, PANA IN ORA 19:30!. Contractiile nu le simteam decat la mana, daca o tineam pe burtica, si in aparatul care il monitoriza pe bebe. In timpul unei contractii trebuia sa inspir adanc, sa tin cat pot de mult aerul si sa imping cu toata forta, cu mainile apucate de bara patului. Si asa am facut! Timp de o ora asa am facut, cu o dedicare care a atras uimirea anestezistei: “Doamne, ce mamica constiincioasa, n-am mai vazut pe nimeni sa impinga asa sub efectul anesteziei!”. Aham, si ca veni vorba de efect, am primit ca bonus pentru aceasta dedicare si ultima doza de anestezic, la jumatate de ora dupa anterioara (sa-i dea Dumnezeu sanatate!). Ii zic sotului sa mai masoare o data adancimea buzunarului salvator si continui sa imping.
18:05 – vine doctorul, ma muta pe masa. Aham, deci acum incepe, imi zic. “Sa nu-mi spuneti cand taiati, nu vreau sa stiu nimic despre asta!” – ii zic eu, in mai vechea mea groaza de epiziotomie. Uof, cat o dura, sper sa fiu gata intr-o ora jumate, sa nu se duca efectul licorii subtil strecurate in vene. Si ma apuc iar de impins: o data, de doua ori, de trei ori .. moasa da sa ma ajute si sa apese dinspre funduletul lui bebe, insa doctorul o opreste ferm: “nu, las-o pe ea!”. Anestezista este inca in admiratie declarata pentru ‘constiinciozitatea’ mea, ceea ce ma stimuleaza teribil.
Doctorul catre sot: “haideti cu aparatul ala, sunteti pregatit?” / Sotul: “da, dar nu acum vreau sa filmez, ci la final!” – nici n-a terminat bine de vorbit si ‘finalul’ era PE burtica mea, plin de sange si vernix, o minune mica cocosata, UN DULCEEEE!!!!
Nu-mi venea sa cred, nici acum nu-mi vine sa cred, a fost atat de rapid si frumos! Cu mana tremuranda, tati a taiat cordonelul si ..
La ora 18:20 se nastea soricelul nostru iubit, Gruia Andrei.
Dupa ce l-au aspirat am auzit si primul ‘oaaaa’ sanatos si am stiut ca minunea e perfecta!
Gruia, te iubesc! Te iubim!