Si a fost o prima saptamana

Azi Cezara a implinit o saptamana, prima ei saptamana intr-o lume noua ... oare cum i s-o fi parut?
Pentru ea nu stiu, sper ca nu e dezamagita, dar pentru mine a fost dintre cele mai frumoase, insa categoric si cele mai grele .. am nascut o fetita superba, o mica margeluta vie, o tii aproape in palma la cei 47cm si 3kg, sanatoasa, cumintica si extraordinar de frumoasa! :)
Dar am stat in spital mai mult decat mi-am imaginat, a fost suspecta de o infectie preluata de la mine la nastere si face tratament cu antibiotic :(, am suferit teribil ca nu putem merge acasa si ca mai lipsesc inca si mai mult de langa Gruia, pe care l-am lasat tare necajit cand am plecat, in fuga, la spital ... insa, dincolo de tot ce era neplacut si urat acolo, eu si puiuca mea ne-am ascuns intr-o oaza de dragoste, tandrete, caldura si bucurie si abia respiram de fericire!

De prin arhive si povestea lui Gruia :)

Poveste preluata din arhivele desprecopii.com
‘Balada’ lui Gruia incepe de sarbatorile de Craciun si Anul Nou ale anului 2007, cand ne-am hotarat ca e momentul ca povestea noastra de dragoste (desigur, a parintilor) ‘to be continued’ cu o noua odisee … asa incat ziua de 14 ianuarie 2008 e ziua lui ‘a fost odata un test cu doua liniute’ .. dupa care, desigur, au mai urmat inca patru, pana am fost convinsi ca e adevarat! Incepuse si pentru noi odiseea burticilor … de septembrie-octombrie 2008.
Cele 9 luni au trecut ca prin farmec, cu multitudinea de emotii ale oricarei sarcini, asteptam cu nerabdare fiecare examen ecografic care sa ne confirme ca puiul nostru este ‘normal dezvoltat’ (ce-i mai iubeam pe Iosup si Pop cand ii auzeam, cu o tonalitate mecanica, insirand multimea de masuratori ‘normale’). Am avut o sarcina usoara, placuta, fara problemele de care se plangeau multe mamici: greturi puternice, varsaturi, intolerante alimentare majore, contractii (ne)dureroase, tensiune, picioare umflate, etc. Putinele (dar serioase!) neajunsuri n-au fost direct legate de evolutia burticii, ci secundare: zona zoster la 14 saptamani, ceea ce a insemnat cateva zile teribile de vizite la doctori de 2 ori pe zi (oftamolog si dermatolog – in total 7) si cautari febrile pe net si o vizita neasteptata si sacaitoare a lui Mr. H. (nu-l pot trece cu vederea, pentru ca el a marcat, ulterior, intr-un mod teribil de dureros si deprimant si perioada post-partum). Puiutul nostru crestea ca Fat-Frumos, fiind in mod constant evaluat ca mai mare cu 2-3 saptamani decat varsta dupa UM, inghesuindu-se din ce in ce mai tare intr-o burtica ce se incapatana sa nu depaseasca 1m circumferinta (in lipsa unor probleme serioase, trebuia sa am si eu o preocupare in zona ‘paranoia’).
Si asa … s-au stins colindele, s-au topit zapezile, s-au imbracat pomii in podoabe, s-au scuturat bujorii, au frematat valurile, a crapat pamantul de rod … si a venit vremea numaratorii boboceilor. Incet-incet burticile din odiseele de mai-iunie si iulie-august alaturi de care traiam nerostite, dar intense emotii s-au mutat la mamici si septembrie-octombrie a ramas odiseea de linia intai .. au inceput sa apara primii bobocei, majoretele cresteau adrenalina si suspansul, postarile rosii si bolduite rupeau zagazul lacrimilor de bucurie si emotie. Traiam acum mult mai intens experienta nasterii fiecarei mamici din familia noastra virtuala, ma intrebam cu teama si speranta cand si cum va fi si randul meu, insa parca nu-mi venea sa cred ca va fi si un rand al meu … mai mult spectatoare decat personaj, tot amanam in sinea mea sa-mi imaginez cum va fi pentru mine si ma incapatanam sa raman activa la job, sa calatoresc, sa alerg pana la epuizare in fiecare week-end prin magazine, numai sa nu aud ticaitul ultimelor zile prea aproape …
Insa bebe avea ritmul lui … oricat incercam sa trec cu vederea, tensiunea crestea ...
Intr-o zi de luni, la vizita de rutina la doctor la cabinet, pentru prima oara in aceasta sarcina imi face control pe masa: “Doamna, suntem foarte aproape sa fie foaaaarte bine! Si maine vom fi si mai aproape … daca mai ajungem pana atunci. Nu vreti sa treceti pe la spital maine, sa va mai vad o data?”. Piticul meu se incapatana sa refuze evidentele si a raspuns spontan: “Vreti sa imi provocati nasterea?” (stiam ca martea e de garda si l-am suspectat ca ii e mai comod sa nasc in garda lui, decat sa-l chem cine stie cand, in toiul noptii sau al vreunui chef la spital, pentru ca eram hotarata sa (incep sa) nasc natural). Raspunsul a venit prompt, dar echivoc: “Cine, eu? N-as face asa ceva …” (uhum!)
Tremurand, am plecat spre casa … wow, cate aveam de facut inainte de ‘maine’! .. Trebuia sa fie un maine foarte indepartat, asa ca m-am gandit ca e de neamanat sa merg cu masina la politie sa-mi iau autorizatie de reparatie pentru niste zgarieturi (critic, nu? :D), dar masina neaparat spalata inainte. Piticul, cum spuneam, refuza realitatea, prea transparenta insa pentru cei din jur .. politistul zice, cand ma vede: “Doamna, sunteti foarte aproape!” (a doua oara in ultimele 3 ore). Ajung acasa, ma sui in varful patului; sotul, destul de agitat, era derutat in stabilirea ordinii unor actiuni ce pareau iminente: sa se barbiereasca, sa isi pregateasca tinuta de a doua zi, sa ma intrebe ce-mi mai trebuie in bagaj … bun, pare serios, hai sa ma misc si eu haotic: pune/scoate din bagaj, apoi pune, mai pune … mai avem vreo geanta libera? A treia, cum a treia?? Mai scoate ..:D.
Deci, toata lumea e convinsa ca nasc, hai sa incep .. ce trebuie sa fac intai? Sa am contractii sau sa se rupa apa! Cum treaba cu apa pare sa nu mearga prin autosugestie, hai sa incerc ceva contractii … hmmm, asta sa fie? Simteam o durere constanta in abdomen, foarte jos, burtica tare .. ce trebuia sa numar? N-am nimic de numarat, asa ca ne-am dus la culcare.
A doua zi dimineata pierd dopul (‘Cu zgomot? :D’ – intrebare de la doctorul meu) .. da, bine, multa lume tot pierde chestia asta, insa nu se naste din atata lucru. Cum vizita la spital e programata la pranz (in pauza de masa, eventual, ca azi e zi de lucru, da?), ma asez la birou si .. ei, da, ba nu-i retea, ba nu-i pix, ba nu-i softul instalat, bla, bla .. hai la spital.
Zvacnire de luciditate: daca (totusi) nasc, n-am golit ‘instalatia’ – deci rapid 1 supozitor cu glicerina, insa fara cine stie ce efect.
La 12:30 - ajungem la spital, imi sun doctorul: “Sunt la parter, pe unde o iau sa ne ‘vedem’?” .. urmeaza descrierea traseului, cu indicatia sa trec de multimea de doamne care isi asteptau (ne)rabdatoare randul la usa cabinetului spunand ca mi s-au rupt membranele. Ok, zis si facut, insa tot s-a gasit o zana sa comenteze ca ea asteapta de la ora 7 si eu de ce ma bag in fata? In fine, intru in cabinet, ma ‘vede’ doctorul si zice: “Ia uite ce gura aurita am avut, chiar ai membranele fisurate!” (deci de asta erau petele de sange de pe chilot dimineata, aham!) si decide internarea pe loc. ...
Ora 14:00 – perfuzie pentru hidratare;
Ora 14:15 – inca o perfuzie pentru hidratare;
Ora 14:45 – vine doctorul, vrea sa ma ‘vada’ pe masa; imi rupe de tot membranele, simt un siroi abundent galgaind pe sub mine; inapoi pe patul de travaliu.
WOW, acum incepe sa doara … deci astea sunt contractile, hmmm … ei, dar doare tare, nu trebuia sa fie mai .. treptat?? .. “Aaaaau, doaaaareee … !! Sa vina anestezista!!”
Anestezista a venit dupa jumatate de ora de cosmar, de dureri pe care nu mi le puteam imagina si la care eram sigura ca voi rezista, detasat cea mai mare teama a mea inainte fiind legata de epiziotomie, nu de durerile facerii!
Contractiile se succedau rapid, la maxim 10 min, cu o intensitate greu de suportat (am o toleranta extrem de mica la durere).
15:15 - apare anestezista, toata operatiunea de montare a catererului si injectare a lichidului binefacator dureaza 10 minute infinit de lungi … dupa care …
15:35 – Gosh, ce bine e!!
In urmatoarele 2 ore toate mamicile din lumea asta care au nascut natural, fara epidurala, au primit obsesiv ADMIRATIA mea si buchete imense imaginare de flori, eu nu-mi pot imagina cum ar fi fost pentru mine, care simteam ca tocmai imi atinsesem pragul limita al durerii fizice.
16:55 – o noua doza de anestezic, era si cazul, ca incepusem sa intru in panica. Ma uit cu infrigurare la singura seringa care mai ramasese, socotesc rapid: pana la 19:30 trebuie sa nasc, altfel sunt pierduta.
Vine moasa: “Haideti sa incepem!”/eu: “Ce sa incepem? Aici, pe pat? Doctorul unde e?/ Moasa: “Eeei, mai e pana vine doctorul, acum incepem sa impingem cate putin”.
Bine, zic. Auzisem ca, daca se apropie momentul, corpul simte singur impulsul de a impinge, deci la mine nu era cazul inca, doar urma sa invatam impingerea ca sa fiu pregatita pentru prestatia de pe masa de alaturi.
Eram hotarata sa fac orice, sa nu ies din cuvantul moasei si sa exercitiul sa fie cat mai bine executat, ca eficienta sa fie maxima, PANA IN ORA 19:30!. Contractiile nu le simteam decat la mana, daca o tineam pe burtica, si in aparatul care il monitoriza pe bebe. In timpul unei contractii trebuia sa inspir adanc, sa tin cat pot de mult aerul si sa imping cu toata forta, cu mainile apucate de bara patului. Si asa am facut! Timp de o ora asa am facut, cu o dedicare care a atras uimirea anestezistei: “Doamne, ce mamica constiincioasa, n-am mai vazut pe nimeni sa impinga asa sub efectul anesteziei!”. Aham, si ca veni vorba de efect, am primit ca bonus pentru aceasta dedicare si ultima doza de anestezic, la jumatate de ora dupa anterioara (sa-i dea Dumnezeu sanatate!). Ii zic sotului sa mai masoare o data adancimea buzunarului salvator si continui sa imping.
18:05 – vine doctorul, ma muta pe masa. Aham, deci acum incepe, imi zic. “Sa nu-mi spuneti cand taiati, nu vreau sa stiu nimic despre asta!” – ii zic eu, in mai vechea mea groaza de epiziotomie. Uof, cat o dura, sper sa fiu gata intr-o ora jumate, sa nu se duca efectul licorii subtil strecurate in vene. Si ma apuc iar de impins: o data, de doua ori, de trei ori .. moasa da sa ma ajute si sa apese dinspre funduletul lui bebe, insa doctorul o opreste ferm: “nu, las-o pe ea!”. Anestezista este inca in admiratie declarata pentru ‘constiinciozitatea’ mea, ceea ce ma stimuleaza teribil.
Doctorul catre sot: “haideti cu aparatul ala, sunteti pregatit?” / Sotul: “da, dar nu acum vreau sa filmez, ci la final!” – nici n-a terminat bine de vorbit si ‘finalul’ era PE burtica mea, plin de sange si vernix, o minune mica cocosata, UN DULCEEEE!!!!
Nu-mi venea sa cred, nici acum nu-mi vine sa cred, a fost atat de rapid si frumos! Cu mana tremuranda, tati a taiat cordonelul si ..
La ora 18:20 se nastea soricelul nostru iubit, Gruia Andrei.
Dupa ce l-au aspirat am auzit si primul ‘oaaaa’ sanatos si am stiut ca minunea e perfecta!
Gruia, te iubesc! Te iubim!

Asa a venit Cezara

‘Nu nasteti curand, doamna! Colul e inchis si lung, capul e mobil .. mai asteptam’  - asta a fost concluzia consultului de miercuri, 29 septembrie, la 2 zile dupa 38 de saptamani implinite, in cabinetul doctorului ..

Ajung acasa … mai lipsesc detalii din bagaj, dar nu e graba, oricum tot scot si pun in ultima vreme, daca tot mai e de asteptat, il las asa si-mi vad de alte treburi si de dragalit cu Gruia si noaptea trece ca toate celelalte ..

Tot asa si primele momente ale diminetii, Gruia da desteptarea cu lacrimi in ochi (de ce-or fi asa plangacioase toate diminetile lui de copilas? J ), vine la mami cu manutele intinse sa-l iau in brate si asa, cu 12 kg peste ce mai am deja in dotare, mergem sa pregatim lapticul la bucatarie si apoi il bem in canapea in living, eu sperand ca poate mai trage un pui de somn pana incepem, de fapt, ziua.

Si poate asa ar fi fost, insa o senzatie iminenta de mers la baie m-a facut sa-mi desprind sanul din guritza lui cam brusc (dupa biberon Gruia se mai alinta si la san o vreme J ) si sa merg in fuga la baie .. Incep sa simt niste dureri destul de jos, care nu seamana a crampe, dar si destul de intense .. dar nah, cica nu se intampla curand, deci nu sunt acelea. Ma intorc langa Gruia, incerc sa reinnod firul somnului si al alintului interupt, insa durerile continua, ca si senzatia apasatoare de a merge iar la baie.

Dau de Cristi pe un hol, il rog sa-i tina el companie lui Gruia, care se stresase deja de la agitatia mea si mai merg o data la baie … ies incovoiata de durere .. Incep sa ma gandesc la bagaj, Cristi se duce dupa mama, mai arunc cate un ochi pe ceas, sunt mai dese de 4 minute. Ma hotarasc sa-l sun pe doctor, in fond e 8 dimineata, o ora rezonabila chiar si pentru o alarma falsa, dar daca e pe bune, totusi, macar sa stie ca vin la spital, doar el a zis ca va fi foarte rapid, cand va fi …Raspunde asistenta, dl. doctor e in operatie, la spital .. super! Ii zic sa nu plece, ca am contractii la 3 minute si sunt in drum spre Municipal, ok, ma asteapta. Intre 2 contractii reusesc sa ma spal pe dinti, de dus nici nu poate fi vorba, si sa ma imbrac. De la trezire si pana la 8, cand am iesit pe usa, n-au trecut nici 20 minute .. Ne urcam in masina si dau drumul la tipetele de durere, cu greu retinute pana atunci, sa nu-l sperii pe Gruia. Intram in trafic .. imposibil de navigat, chiar incalcand reguli de circulatie, chiar cu avariile puse .. Realizam si ca dosarul de analize a ramas acasa, e indispensabil la spital, ‘sunam un prieten’ sa se ocupe .. Ma gandesc serios ca nu am timp sa ajung la spital in acest fel ..

Discutasem cu vreo 2 zile inainte posibilitatea de a lua o ambulanta particulara, in cazul in care ma apuca daca nu e Cristi acasa, sunam la clinica, nu au masini disponibile .. intru in panica. Sunam la 112, dureaza o vesnicie pana ne ia datele, insa trimit o masina la un punct de intalnire pe traseu. Alta vesnicie pana ajunge, cred ca au trecut vreo 10 minute. Intre 2 contractii reusesc sa ma arunc in ambulanta, ii conving sa plece fara sa ma lege de targa, arunc un ochi pe geam, mergea in directia opusa! Intreb de ce asa, imi raspunde ca regula e ca ma duc la unitatea cea mai apropiata, adica spitalul Pantelimon!! Imposibil, insist ca vreau la Municipal, altfel ma dau jos (treaba mea cum :p), negocierea dureaza 2 minute si jumatate de km, dar reusesc sa-i deturnez. Cristi era in fata, langa sofer. Eu cu o femeie stupida in spate, care tot ma bazaia sa stau cu picioarele incrucisate. Intr-un mod inexplicabil, pozitia culcata a mai rarit contractiile, scutindu-ma astfel si de neplacerea de a auzi descantecele companioanei. Eram cu ochii lipiti de geam, sa vad cat mai avem. Recunosc ca asemenea cursa cu ambulanta nu am mai vazut (adica nici din exterior), soferul era practic cu piciorul pe acceleratie si mana pe claxon, sirena aproape nu se mai auzea, o acoperea claxonul si portavocea: Renault clio, la o parte! Eliberati drumul.  Cred ca a stat maxim la 2 semafoare, nu stiu cum se descurca, dar a mers super-super! Am ajuns in maxim 15 minute la Municipal, m-am simtit in siguranta .. desi mi-am dat seama ca am fost optimista … aici ritmul actiunii a scazut brusc, incepe un protocol stupid (avand in vedere intensitatea vaicarelilor mele si iminenta nasterii, se putea sari peste etape formale, folosind telefonul, adica doctorul era in sala, ma astepta, restul formalitatilor puteau fi simultane sau ulterioare nasterii), insa!

Am constatat ca nu aveam actele la mine, pentru ca ramasesera in masina cu care am pornit de acasa si nu s-au mai transferat in ambulanta, la fel sumele mici si mari pentru atentii, la fel cardul cu grosul! Asa ca acum am bratara la mana cu ‘Necunoscut’ :D. Norocul e ca asistenta de la camera de garda era aceeasi ca si cu nici 2 zile in urma, care m-a perfuzat cand am venit cu toxiinfectia, asistenta pe care o facuse Cristi sa zambeasca la acel moment, asa ca au completat fisa pe incredere, pastrand totusi eticheta cu ‘Jane Doe’ la vedere J.

Au urmat control pe masa, cu greu am reusit sa ma instalez, intre doua contractii la fiecare minut, insa nu am reusit sa stau nemiscata suficient sa se auda inima copilului (cu o palnie de tabla!!) si panica a inceput sa creasca. Hai repede la eco, cu targa in viteza, ne-am linistit (adica revenire la tipetele de pana atunci), bataile sunt regulate, 138bpm, sus la Nasteri, la etajul 5. In lift mai ingrozesc cateva fete, nu mai conteaza, la cate am vazut si au vazut si ei la mine, dar stiu ca oamenii aceia au avut ce povesti in acea zi de joi apoi.

Aveam in gand o informatie importanta: la controlul de pe masa s-a estimat o dilatatie 3, asa ca am inceput sa visez la epidurala astfel ca salutul catre doctor a fost: ‘Buna dimineata! Epidurala, va implor!!’ .. ‘Stati, doamna, sa vad si eu care-i situatia, daca se mai poate’ .. ‘Jos a zis ca e dilatatie 3, va rog, ca nu mai pot!’

Sus, pe masa insa, verdictul e dur: ‘dilatatie 7-8, nu mai merge anestezie’ .. Incearca si moasa: ‘e completa, doctore, echipati-va!’ La transferul de pe targa pe masa s-a rupt apa si iar a crescut nivelul de panica: ‘lichidul e verzui! Trebuie scos repede copilul!’ M-am pierdut de tot, tot ce stiam era ca vreau sa iasa repede de tot, nu mai conta cum .. dar durea infiorator cand ma puneau sa imping, simteam ca ma sfasii in bucati si nu, nu-mi venea sa imping in mod natural, daca as fi avut de ales, imi venea sa strang picioarele si sa ma tin, mai degraba. Si, desigur, sa tip .. i-am si spus doctorului ca macar daca nu mai pot avea epidurala, sa-mi suporte circul. Am fost refuzata ferm, cu argumentul, logic de altfel, ca daca tip pierd efortul de a impinge si chinui copilul … suprem argument, la urmatoarele doua contractii i-am aruncat bebelina practic in brate, inabusind cel mai mic zgomot pe care-mi venea sa-l fac, inclusiv respiratia. Si am auzit-o, a tipat! Ah, ce usurare! E bine! Au aspirat-o si au raspuns calm si cald intrebarii mele obsesive daca e bine: da, si e foarte frumoasa! J

Am primit si premiu: 2 xiline pentru cusatura, macar asta a fost relaxata J
Era ora 9:30am .. ziua incepuse cu un laptic relaxat la 7:38am J

Am mers in sala si in 2 ore a venit si pisicuta mea draga langa mine, iar de atunci suntem nedespartite J (pana la momentul scrierii acestei povesti, desigur)

Sa traiesti frumos, fetita mea iubita!

Cat p-aci

Ieri a fost cat p-aci sa vina Cezara .. mi-ar fi parut putin rau sa o faca asa, totusi, adica asa cum incepuse ... cu o indigestie :( ... daca la Gruia nu am avut parte de un travaliu adevarat, cu adrenalina and so on, acum am tot felul de asteptari despre cum va da surpriza peste noi: ba mi se rupe apa in somn, ba incep sa pierd dopul, ba numaram contractiile si intervalele .. totul presupune ceva suspans si nicidecum simptomele unei indigestii nu fac parte din acest scenariu ..
In fine, ceea ce ramane memorabil din aceasta zi este reactia lui Gruia: fiind numai noi amandoi acasa si avand extrem de activ cordonul ombilical in ultima vreme (e panica daca ies din raza vizuala sau macar daca dau semn involuntar ca as putea face asta), cand imi venea dorul de duca rapida, o zbugheam din sufragerie glont spre baie, el lipa lipa mai incet dupa mine, dar strigand cu disperare: 'mami, nu pecaaaa! mami, nu pecaaaa!', daaaar, disperarea facea loc imediat unei mutrite foarte interesate de ce faceam eu cu buda in brate ... eu as fi vrut sa-l scutesc cat mai mult de detalii vizuale, daca cele sonore nu le puteam inabusi decat in foarte mica masura, insa pentru el atractia era muuult prea mare, ma tragea cu forta de tricou strigand cu nerabdare: 'mami, uooooc! mami, uooooc!' (mami, fa-mi loc!!) .. de parca posibilitatea ca ar putea scapa prim planul unui astfel de eveniment ar fi fost de-a dreptul imposibil de suportat pentru el :) .... radeam si plangeam in acelasi timp :)

A fost si sarbatoarea

Am avut emotii, o sarbatoare amanata cu o saptamana, pentru ca puiul meu a experimentat prima lui enterocolita chiar de ziua lui .. apoi ma gandeam ca poate surioara lui ar vrea sa participe din afara :), insa a fost rabdatoare si i-a lasat momentul lui :). Prima sincronizare din viata lui de frate si sora!
Care a fost momentul de sarbatoare perceput de Gruia? Bineinteles, tortul ... mai exact, lumanarea de pe tort, in care a suflat cu toata puterea lui de haiducel de 2 anisori si, desigur, cu cea mai mare incantare! Nici nu auzea cantecul de urare din jur, era cu ochisorii atintiti in flacaruia tremuranda care se tot retragea din puf-urile lui (tati a avut grija de asta ;) ), iar finalul incununat de aplauze a fost punctul culminant si,  cred, singurul reper care sa-l faca pe Gruia sa se gandeasca la acest moment ca fiind al lui special.
In rest, alergatura si chiraiala de copii, ca un stup in care a navalit primavara, explozie de rasete, dar si boticuri puse pentru ca jucaria dorita era mult prea solicitata si .. s-a mai dus un anisor ... unde?? cand, atat de repede?? Prea repede ... mi-e dor deja de ieri, de alaltaieri, de anul trecut, de burtica dintai .. de primul freamat la san ..

La multi anisori, puiul meu drag!

Sa fii sanatos, liber, iubit si plin de dragoste, vesel si fericit, inconjurat de oameni frumosi, sa ai vise, sperante si impliniri care sa-ti mangaie sufletelul, te iubesc!
Imi pare asa scurta viata, asa scurte clipele, asa repede trece totul langa tine! Sunt fericita ca existi, fericita ca m-ai ales pe mine sa-ti fiu mama, implinita prin tine, cu tine, alaturi de tine, pentru tine!
Sa tot traiesti, fiule!

Acum imi pare rau .. au trecut doi ani din viata lui Gruia si n-am facut-o .. un jurnal, un blog, un caietel cu notite care sa devina dragi amintiri .. dar stiu ca au fost cei mai dragi ani din viata mea pana acum si pentru asta ii multumesc! Iti multumesc, Gruia, si sa ni se-ntample tot asa si de-acum incolo! Avem toate sansele, pentru ca in curand marim gasca, vine si Cezara cu noi, yupiiiii!
Ne asteapta o viata minunata impreuna!